Călător prin totdeauna (Zburătăcind prin Multivers)

Ediţie aproape finală, revăzută, tunsă şi adăugită de

Mircea Nanu-Muntean

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri.

La început n-a fost nimic.

Păi, dacă n-a fost nimic, înseamnă că a fost ceva. Aveţi perfectă dreptate. Dublă negaţie – pour les connaisseurs.

Na c-am sclintit-o chiar de la început.

Să reluăm dară.

La început a fost nimic. Şi nimicul era nimic şi gol.

Să rămână între noi. Cu criza de atunci, nici nu avea cum să fie altfel. Atenţie. Pesimiştii ar putea să deducă de aici că, la început a fost criza. Realiştii ar putea să spună, la rândul lor, că atunci a început criza. Judecaţi şi dumneavostră, prea cinstite feţe.

Sau, iniţial a fost CERN*? Şi ăsta nu este chiar aşa de gol.

Oricum, primordial a fost El. El cu E mare. „Cel făr’ de-nceput, cum au zis proorocii” ( nu vă buricaţi, merge şi cu un singur o). El este veşnic. El este veşnicia. El Demiurgul* lui Platon*.Unii îi spun Particula Primordială*.

Şi El a făcut un mare buuum. Adică baaang. Adică Big Bang*. A nu se confunda cu Big Ben*, că ăsta cântă la o trupă din capitala Perfidului Albion*.

S-a  îtâmplat nu demult. Acum vre-o cinsprezece-douăzeci de miliarde de ani.

Sir Roger Penrose*, ăla de la Oxford*, mentorul lui Stephen Hawking*, nu prea e de acord. Cu Big Bangul mai ales. Zice că ar fi fost altfel.

Oricum unora le ţiuie urechile  până în zilele noastre. Cică-l aud şi acum.

Eu zic că acum nu se aude Bang, ci, din păcate, Crunch. Din fericire încă nu Big Crunch*. Pentru cârcotaşi a se citi crah*.  Ştiţi voi; viceversa. Atunci când duduie economia. Părere mea.

Ar mai fi nişte băieţi care susţin sus şi tare teoria că, la început a fost Chaos*, sau , mai neaoş Haos. Să nu credeţi că e vorba de Teoria haosului* mai cunoscută şi ca Teoria sistemelor complexe*. De asta s-a ocupat pe la începutul anilor 60,  meteorologul american Edward Lorenz* care, susţinea sus şi tare că există o ordine ascunsă în orice evoluţie aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. Treabă pe care o intuise, încă de prin secolul 19, franţuzul Henri Poincare*.

Dar nici Chaos nu a fost la început. Cică ar fi avut şi el, ca tot omul, un tată. Chronos* îl chema. Sau, în dulcele grai moldo-vlaho-transilvan Timpul, aşa cum îl ştim cu toţii din filozofia pre-Socratică*. Să nu-l confundaţi cu Cronos titanul*, mezinul lui Uranus* şi al Gaiei*, cel ce şi-a mâncat copii, să stăpânească singur tot Pământul*.

Asta cu timpul, îmi aminteşte de o cimilitură* care sună cam aşa: Omul se teme de timp, iar timpul se teme de piramide. În ultimul timp am aflat că şi pe piramide le-o apucat frica. Cică şi ele s-ar teme. De poluare*. Adică tot de om. Şi-astfel se-nchise cercul.

Alţi flăcăi, uşor tuciurii la chip, de pe undeva  de unde Asia* se scaldă în ape căldicele, de acolo de unde a venit şi o naţionalitate conlocuitoare (era să spun înlocuitoare), mult dragă sufletului nostru şi mult iubitoare de globalizare, au şi ei părerea lor. Ăştia spun cum că timpul nici n-ar exista. Posibil ba chiar probabil ca timpul să le dea şi lor dreptate.

Mai există şi alte păreri. Vre-o câţiva de  la bacul din 2013, primul bac după ultimul sfârşit al lumii, ziceau că la început ar fi fost Einstein*.Sigur îl ştiţi. Cel cu limba scoasă. Ăla care E cu nu ştiu ce pătrat. Şi aici avem un E mare.

Unii, mai telectuali, au băgat în ghiveci şi cuadratura cercului*, chestie aşa cum bine ştiţi – sau nu? – nerezolvabilă. Asta n-o spun eu ci a demonstra-o pe la 1882 Ferdinand von Lindemann*.

Alţii susţin cu tărie că, la început a fost Asimov. Isaac Asimov* cel învinuit de Arthur C. Clarke* că, pentru publicarea vastei sale opere au fost tăiate păduri întregi.

Şi pădurile noastre sunt în pericol. Le-a pus gând rău unul ce-şi zice Vindecătorul*.

Noroc că mai există  arhicunoscuta, la nivel deocamdată galactic, Gazetă SF* şi blogul Domniei sale.

Asta cu Asimov ar fi o variantă aproape plauzibilă dacă n-aş fi eu unicul deţinător al adevărului absolut.

Din acea singularitate*,  unde ecuaţiile îşi pierd sensul, de care vorbeam la începutul disertaţiei noastre, (au dreptate şi cei care spun/scriu dizertaţie) materia, ca muşcată de streche*, a luat-o la fugă în toate părţile. Şi mai fuge şi astăzi. Şi apasă în continuare pe acceleraţie. Unde vrea să ajungă? Om muri şi om vedea.

Un amic, nu spun cine – persoană însemnată –  citind primele pagini ale acestei vaste lucrări şi văzând mulţimea de asteriscuri a exclamat;

Băi frate, da bibliografia lucrării o să fie mai mare de cât lucrarea în sine!

Cu incomensurabila modestie ce mă caracterizează, i-am răspuns;

Ba deloc. Pentru această saga* (are vre-o opt pagini), pentru această capodoperă, bineînţeles exhaustivă, am consultat doar bibliotecile lumilor reale şi virtuale. Din toate universurile posibile şi imposibile. Din trecut, prezent şi viitor. Doar atât.

Sunt tare, nu-i aşa?

Acum, sigur o să fiu întrebat de cei cu ochiul ager şi timpanul alert; ce este această lucrare, capodoperă, disertaţie, lucrare ştiinţifică exhaustivă sau ce altceva. Fiţi liniştiţi dragilor. Sunt toate acestea la un loc. Mai mult, este un eveniment universal unic şi irepetabil. S-au cum spun antarienii; un eveniment indibidiguidibil. Să mă ierte prietenul Cornel Secu*, dar aşa ceva nu s-a mai pomenit nici măcar în Helionul* Domniei sale. Poate doar Moshul SF*, în lungile zile ale lui cuptor, în turnul său de file de poveste (se poate citi şi filme de poveste) în care-i suveran, să fi avut un căpeţel de intuiţie a ceea ce avea să fie.

Dar să revenim la oile noastre. Să fim bine înţeleşi. Ale noastre. N-am nimic cu oile lui Gigi*.

Cum spuneam, materia continuă să gonească prin spaţiu şi timp, fără să se poticnească de anizotropia* continuumului spaţiu-timp* al lui Poincare* şi Minkowski* ori de teoria relativităţii restrânse*, urmând, cu unele mici poticneli, buna şi vechea tradiţie a spaţiului euclidian*.

La aşa o viteză, sunt inevitabile ciocniri, aglomerări şi împrăştieri, dezertări  şi trădări, constituiri şi destituiri, furturi si încarcerări. Ştiţi, sper, că vorbesc de lucrui serioase, la nivel macrocosmic, şi nu despre politica de pe Dâmboviţa*.

Sistemele stelare şi galaxiile se fac şi se desfac, se ciocnesc, se dscompun şi se recompun conform unor legi ce e greu să le-nţelegi. Şi uite aşa, mai ieri alaltăieri, acum aproape patru miliarde şi jumătate de ani, a apărut şi bunul nostrum sistem solar. Precum bine ştiţi, frumoasa noastră planetă albastră ar cam avea aceiaşi anişori.

Să revenim la Multivers*. Ăla botezat aşa de către astronomul britanic Martin Rees* în cartea lui Before and Begining. Our Universe and other*. Pe româneşte ar veni Universuri multiple*.

Deşi pentru unii cestiunea e limpede ca cristalul (cacofonie voluntară), adică Multiversul e poezia aia cu mai multe versuri, iar Universul* e aia cu un singur vers, mărturisesc că pe mine, treaba asta m-a făcut să-mi dau seama că sunt un Geniu pustiu*.

Îmi amintesc de Mitică, cel ce m-a avut pe mine ca ilustrul lui coleg, care, parcă prin clasa a doua,  fiind întrebat la lecţia de mecanică cuantică* ce este vidul, a răspuns că, pentru moment, îl are în cap dar, nu poate să-l definească. O să ziceţi că mecanica cuantică nu are nimic cu vidul. Aveţi dreptate.

Citind cele de mai sus, unii o să spună; Simt că mi s-a făcut capul mare. Nu-i vina mea. E vina lui Jakob Bekenstein*, care a formulat Limita Bekenstein* ca limită superioară a entropiei sau a informaţiei care pote fi conţinută întro regiune finită a spaţiului, care, la rândul ei, are o cantitate finită de energie. Aveţi deja capul mare, nu-i aşa? Ei bine, aflaţi că, în capul Domniilor voastre, ca şi în al meu sper, nu poate îcăpea de cât o cantitate de informaţie de zece la puterea a zecea la puterea a şaisprezecea şi nici o virgulă mai mult. Cam atâtica poate percepţia umană. Restul dă pe dinafară.

Dar, unora precum Andrei Linde* şi Vitaly Vanchurin*, de la Universitatea Stanford din California*, nu le-a ajuns. Stipulând că Big Bang-ul ar fi produs mai multe universuri diferite care provin din Universul primordial* intrat într-o stare de inflaţie (că de inflaţie n-am scăpat până azi) , au ajuns la concluzia că în Multivers ar exista zece la puterea a zecea la puterea a zecea la puterea a şaptea universuri. Simplu. Nu-i aşa? Şi, colac peste pupăză, fiecare univers ar avea alte legi ale fizicii (creierul lui Einstein se răsuceşte în borcan). Închipuiţi-vă un univers cu timp negativ*. Sau unul în care legile fizicii încep sub zero absolut*.

Ar mai fi nişte bagatele precum Paradoxul lui Olbers*, Moartea termică a Universului* sau Paradoxul lui Seelinger*, dar pe astea sunt convins că le ştiţi deja.

Dacă nu mă opriţi voi, mă opresc eu.

Aflând că lucrarea de faţă va fi tradusă în principalele limbi ale Universului, inclusiv swahili*, moldoviniească, bantu*, sumeriană*, klingoniană* şi  cele două dialecte vorbite pe Alfa Centauri*, mai multe concerne şi organizaţii suprastatale au ţinut să-şi facă cunoscută prezenţa, rugându-ne să le înserăm în paginile noastre.  De parcă genialele noastre elucubraţii nu ar fi deajuns. După o avizată şi îndelung dezbătută selecţie, făcută de o comsie ad hoc*, reunită în plen într-o sesiune extraordinară,   bineînţeles prezidată de mine, o facem mai jos cu plăcere.

 

Şi pe această cale, Societatea Anonimă Pentru Protecţia Rotweilerlor Asasini, cunoscută pe mapamond ca SAPPRA, sub înaltul patronaj al prea graţioasei domnişoare Paula Y. – căreia îi urăm încă odată „La mulţi ani” cu ocazia împlinirii a 96 de primăveri acum doi ani şi cinci zile –  mulţumeşte Domniei sale că nu a folosit pentru experiment, fie el chiar şi teoretic, pe unul din protejaţii săi.

Pentru a ne dovedi echidistanţa, precum şi profunda deontologie în care ne complacem, (cum a zis Confucius* sau, parcă nemuritorul Gambetta*), dăm publicităţii şi următorul comunicat.

 

Societatea Anonimă Pisica Blândă Zgârie Cu Iubire, cunoscută de o lume întreagă ca SAPBZCI,  sub înaltul patronaj al prea graţioasei domnişoare Paula Y. – căreia îi urăm încă odată „La mulţi ani” cu ocazia împlinirii a 96 de primăveri acum doi ani şi cinci zile, – protestează vehement împotriva folosirii blândei prietene a tuturor la oribilul experiment, fie el chiar şi cuantic.

 Ne vedem obligaţi ca de aici să excludem, cu vehemenţă şi orice risc, titlul de prieten,  detestatei şi infamei familii Canis lupus familiaris*.

După cum bine v-aţi dat seama cu toţii, cele două mari organizaţii suprastatale, profund antagonice, fac trimitere fără nici un echivoc la fatidicul an 1935 (fatidic pentru  [continuarea în numărul următor al revistei Gazeta SF]